Ingerul Din Transilvania

 Dragă Moşule,

Acum m-am făcut mare… de fapt este ultimul an în care pot să îţi mai cer ceva. Începând cu vara anului viitor voi deveni adult cu mai multe drepturi si respnsabilităţi.

Înainte de a-ţi cere ceva, ţin să îţi spun că am fost cuminte; Am terminat clasa a 10-a cu medie acceptabilă (peste 8), am lucrat tot anul la o firma de publicitate la care încă mai lucrez, i-am ajutat pe toti cei care au avut nevoie de mine (dacă e cineva de altă părere poate să lase comment sub scrisoare), am participat la mai multe concursuri; atunci când am pierdut, am ştiut să merg mai departe, iar atunci când am câştigat mi-am păstrat respectul pentru adversari; mi-am făcut noi prieteni, am ştiut să râd sau să fiu serios în funcţie de situaţie, am iubit şi încă mai iubesc o fată frumoasă şi dulce pe nume Mirela, m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă şi…bine, recunosc, seara am mai omis, dar zâna măseluţă poate să îţi confirme; m-am îmbrăcat şi m-am purtat decent, nu am consumat alcool (în niciun caz droguri), nu am fumat şi nici nu am de gând să am astfel de vicii în viitor. Am făcut sport atât cât mi-a permis timpul şi am păpat toate legumele din farfurie de fiecare dată (uneori, chiar porţii triple).

Am auzit că înainte să aduci cadourile copiilor, verifici să vezi dacă şi-au curăţat ghetele şi dacă au avut grijă să le dea cu cremă. Hmmm… bocancii mei nu prea pot fi daţi cu cremă, dar am încercat să îi spăl de noroi, le-am înlocuit şireturile (nu de alta, dar cele vechi s-au rupt) şi i-am aerisit mai mult decât de obicei (asta ca să ajungi întreg şi la ceilalţi copii). Pentru orice eventualitate, voi lăsa telefonul lângă bocanci, deci, nu ezita să formezi 112 dacă rămâi brusc fără aer (de emoţie desigur, în niciun caz din cauza mirosului).

Cam atât am avut eu să îţi povestesc şi… acum să îţi zic ce vreau:
- în cazul în care nu primesc o bâtă…
…vreau…să simt că am prieteni şi… poate… nişte portocale (dacă nu cer prea mult)

                                                                                                                                         Cu drag,
                                                                                                                            Îngerul din Transilvania

P.S. : Dă-mi un beep înainte să vii, poate fac cinste cu un vin fiert că… o să fie frig afară.

Se spune că era odata o vulpe şi un şoim care se certau mereu, chiar şi fără motiv.
Într-o zi, vulpea a pus gând rău şoimului;
-Eu mănânc pui de găină şi…la nevoie şi găini. Oare ce gust are carnea de şoim???
După cum toţi cunoaştem cât este vulpea de şireată, ea puse la cale un plan;
-O sa fiu foarte draguţă cu şoimul, ba chiar o să-l invit la masă şi atunci…haţ..hihihi, sigur o sa-mi ating scopul…
Zis şi făcut. Vulpea a început să se plimbe prin locurile unde ştia că îl găseste pe şoim.
Din vorbă-n vorbă il convinse pe şoim ca într-una din zile să ia masa împreună.
Bănuind că vulpea pune ceva la cale, şoimul a fost de acord cu o condiţie, aceea de a lua masa în bârlogul lui Moş Martin, un prieten vechi de-al lui.
Văzând că nu are de ales, vulpea a acceptat, gândind că va găsi ea o soluţie.
După discuţie, vulpea a început sa umble pe la rudele sale pentru a face rost de cele mai bune mâncăruri, promiţând că va împarţi şoimul cu ele.  (cu rudele, bre, nu cu mâncărurile)
În ziua ospăţului, vulpea ajunse la urs cu câteva ore mai devreme, pentru a pregati şi aranja masa. Ştiind despre ce este vorba, ursul a primit-o pe vulpe, ba chiar a şi ajutat-o.  Când şoimul a ajuns la bârlogul ursului, cei trei s-au asezat la masă şi au început sa mănance. Vulpea se gândea doar la planul ei:
- Trebuie să scap de boşorogu’ ăsta pentru că altfel nu-l pot prinde pe şoim.
Încercând sa distragă atenţia lui Moş Martin care era tot timpul cu ochii pe ea, vulpea s-a prefăcut că s-a ars luând o cratiţă de pe foc, ştiind că sigur, acesta va sări în ajutorul ei şi nu va mai fi atent la activităţile sale.
Profitând de ocazie, vulpea s-a repezit la şoimul care atent fiind a zburat, iar in loc sa-l muşte pe şoim, aşa cum plănuise ea, l-a muşcat pe urs de coadă aşa de tare încât i-a rupt-o.
De furie, ursul, imediat a prins-o şi a bătut-o pâna când i s-a inroşit blana, şi… de atunci nu mai are ursul coadă şi tot de atunci e si vulpea roşie şi pitică.
Şoimul şi ursul au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, şoimul cu mândria că era rapid si isteţ şi ursul mândru că el şi cu iepurele sunt singurele animale făra coadă din toata pădurea.
Şi-am încălecat pe-o şa..şi v-am spus povestea-aşa..şi-am mai încălecat pe-o căpşună şi totul a fost o mare minciuna.

by angel_of_transilvania 

Pozica mea face parte din poveste si continuă campania ecologică marca Îngerul din Transilvania.

Ştiu şi îmi cer scuze că am cam neglijat blogul în ultimele zile, dar în ultima vreme am avut foarte mult de lucru. Aş vrea să povestesc ceva ce mi s-a întâmplat Duminică seara, dar, mai înainte trebuie să specific că nu prea îmi plac bătrânii. Nu îmi plac bătrânii pentru că put, pentru că au păr în nas şi în urechi, pentru că au idei comuniste şi pentru că mulţi dintre ei au pensii mai mari decât salariile tinerilor. Şi acum să vă spun unde voiam să ajung…

La sfârşitul spectacolului din clădirea teatrului Alexandru Davila a ieşit un bătrânel de aproximativ 80 de ani, care avea în mână aproximativ 30 de cartonaşe publicitare. Recunosc, la început am râs. Le admira aşa cum un copil admiră o jucărie nouă, le întorcea pe toate părţile şi le arăta la oamenii din staţie. Asupra noastră, mai exact asupra lui Drojdie aveam şi noi 3 astfel de cartonaşe, iar bătrânelul ni le arăta mândru pe ale lui: “-Uite, am şi eu.” Într-un final a venit şi mult aşteptatul autobuz, unde am intrat în vorbă cu bătrânelul Mi-a spus că merge mereu la teatru şi la “filaromică” (probabil filarmonică) şi că îi place foarte mult. Mă admira pe mine şi pe iubita mea, Mirela şi ne spunea că suntem tineri şi frumoşi. Ne spunea că ne va fi uşor să ne facem un viitor frumos împreună, după care mai multe lacrimi i-au umezit obrajii arşi de vreme şi s-a îndepărtat uşor către uşa autobuzului. Probabil nu mai are pe nimeni şi nu mai are cu cine să vorbească sau şi-a adus aminte de tinereţea lui… cert este că ceva l-a emoţionat foarte tare.

Pentru cei care din când în când mai merg la teatru şi la filarmonică şi întâlnesc acest bătrânel, v-aş ruga să nu faceţi mişto-uri de 2 bani crezând că el este un fel de “Michael”. Ar fi mai drăguţ dacă aţi intra în vorbă cu el şi dacă aţi avea răbdarea să vă povestească o parte din viaţa lui. Probabil i-ar face mai mult bine decât orice sumă de bani faptul că cineva încă îi mai dă atenţie. Şi că spusele lui încă mai par să aibă valoare…